Anul fugarilor - Sunjeev Sahota

Chiar şi aşa, trecuse de mult de ora două când el ieşi pe sub structura cenuşie de beton de la Staţia Edgware şi căută în jur un indicator ajutător. Era obosit şi se făcuse târziu: wallah-ul cu biletele de la metrou îl trimisese la Edgware Road, nu la Edgware, şi parcă trecuseră ore bune până găsise un om care arăta a indian şi care binevoise să-i explice lui Avtar că trebuia să cumpere alt bilet, fiindcă voia să ajungă în cu totul altă parte a Londrei.

 

Slavă Domnului că amabilul domn îi arătă cum se foloseau automatele de bilete, ceea ce îl scuti pe Avtar de a sta iar la coada de la ghişeu.

 

Merse drept înainte, spre ceea ce arăta ca o arteră principală, rămânând pe trotuarul din dreapta. îşi propuse să nu uite să o întrebe pe massiji cum să schimbe ceva bani şi apoi să-i dea şi ei, ca să-l lase să telefoneze acasă. Erau bine, spuseră părinţii lui.

 

Bucuroşi că ajunsese teafăr, adăugase tatăl, cam protocolar. Nu erau obişnuiţi să vorbească în felul ăsta cu fiul lor - despre lucruri generale, fără o problemă punctuală de discutat -, deci conversaţia fu scurtă, ideea principală fiind ca Avtar să nu-şi facă griji din cauza lor.

 

Să se concentreze şi să facă ceva cu viaţa lui în Anglia, dacă tot îl miluise Domnul cu această şansă. în această privinţă, Avtar îşi îngădui puţin optimism. Trenurile veneau conform orarului afişat electronic.

 

Paznicul nu aşteptase bani ca să-i indice direcţia corectă. Automobilele mergeau numai pe carosabil, în coloane lungi, ordonate. Erau toate indicii ale unei ţări bine organizate. O ţară disciplinată. O ţară care-şi ajută locuitorii. O ţară care s-ar putea să-l ajute şi pe el...