Mitul lui Sisif

Descriere - Mitul lui Sisif

Eseu despre absurd

Premiul Nobel pentru Literatura

Traducere din limba franceza si note de Magda Jeanrenaud

Ce sens are o viata de om cind lumea insasi se dovedeste lipsita de sens? Publicat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si devenit una dintre cele mai marcante opere ale secolului XX, Mitul lui Sisif este o cautare filozofica a unui raspuns la intrebarea epocii si o expunere magistrala a teoriei absurdului, pe care Albert Camus a dezvoltat-o in toata opera sa, despartindu-se de ideile nihiliste si existentialiste din perioada, cu care a fost asociat in nenumarate rinduri. Pornind de la o meditatie asupra sinuciderii ca raspuns la intrebarea daca viata merita sau nu traita, Camus isi poarta cititorul intr-o explorare a ideilor moderne despre conditia umana – de la Nietzsche si Kierkegaard la Dostoievski si Kafka –, la capatul careia omul modern, coplesit de angoasa si oglindit exemplar in figura tulburatoare a damnatului Sisif, va descoperi calea si singurul sens de a trai in aceasta lume fara sens – revolta, libertatea si pasiunea vietii prin constientizarea si imbratisarea absurdului ce guverneaza intreaga existenta.

„Paginile urmatoare evoca o sensibilitate absurda prezenta sporadic de-a lungul secolului – si nu o filozofie absurda, pe care vremurile noastre, la drept vorbind, nici nu au cunoscut-o. O onestitate elementara ne obliga sa aratam din capul locului ce datoreaza ele unora dintre spiritele contemporane. Departe de mine intentia de a trece sub tacere acest lucru, dimpotriva, ele vor fi citate si comentate pe tot parcursul acestei lucrari. […] Il vad pe acest om coborind cu pas greoi, dar masurat, indreptindu-se spre chinul al carui sfirsit nu il va cunoaste.

Momentul acesta asemenea unei respiratii, care se intoarce cu aceeasi certitudine precum nefericirea lui, momentul acesta este cel al constientizarii. In fiecare clipa in care paraseste culmile si coboara, apropiindu-se din ce in ce mai mult de birlogul zeilor, el este superior destinului sau. Este mai puternic decit stinca lui.” (Albert Camus)

Biografie

La 7 noiembrie 1913 se naste Albert Camus într-un tinut sarac al Algeriei, Mondovi - parintii sai fiind stabiliti aici înca din 1871.

Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, nascut dupa fratele sau mai mare, Lucien. Prima mare experienta capitala a existentei sale, pe care o traieste Camus, este cea a saraciei.

Tatal sau - Lucien Camus - un taran francez, moare în primele lupte ale primului razboi mondial.

Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, împreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger unde va munci intii la o fabrica de cartuse, apoi spala cu ziua rufele pe la familiile avute.

Albert îsi petrece copilaria lânga mama sa, aproape surda si vorbind foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie, si fratele sau, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marcheaza profund personalitatea.

"Ducînd o viata saraca, nota el în Caiete, printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii".

Oricum ar fi aratat mediul copilariei, el îl identifica cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decât forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit.

Si, într-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii. Complexul recuperarii valorilor pierdute îl înrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii.

Se pare ca nu-si dorea sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: "Sînt un om mediu + o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sînt valori medii". Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai înalta: vrea, în taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau, Meursault. asas

Studiile

În urmatorii ani preocuparea sa principala devin studiile. Urmeaza cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza, ca bursier, cursurile liceului din Alger, pentru ca, în sfîrsit, sa urmeze si studiile universitare.

Face studii de filozofie, luîndu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism si crestinism la Plotin si Sfântul Augustin. Din aceiasi perioada dateaza si aceasta afirmatie: "Ma simteam un grec traind într-o lume crestina".

Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta – adica – o forma de glorie accentuata, dar la vîrsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frîneaza avânturile si îl determina sa aleaga o viata mai retrasa în locul uneia de boema.

Activismul politic

În 1933, odata cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus va milita activ într-o miscare antifascista.

Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante, dar ambele de întindere destul de redusa. primul eveniment se refera la casatoria sa cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an.

Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist, unde primeste sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (desi spunea altundeva ca "libertatea n-a învatat-o de la Marx, ci în mizerie".

Camus a parasit Partidul Comunist Francez în împrejurari si din motive care nu sînt întru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit în anul 1935, iar dupa altele, în 1937.

Ultimii ani de viata

În toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avînd concomitent diverse ocupatii pentru a-si cîstiga existenta. Pîna în 1938 viata sa decurge în mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Însa în acest an izbucneste cel de-al doilea razboi mondial.

Camus va încerca sa se înroleze, dar este reformat din cauza sanatatii sale. Astfel el calatoreste în Oran – "un oras obisnuit si nimic mai mult decît o prefectura franceza de pe coasta algeriana" – orasul în care se va situa actiunea romanului Ciuma

Dupa doi ani dupa vizita în orasul Oran, în 1940, se recasatoreste cu Francine Faure, originara din Oran. Anul 1941 este chiar anul în care începe sa lucreze la romanul Ciuma.

În 1942 un reviriment al bolii îl obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor în Africa de Nord, care îl separa pîna la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa în Oran.

În 1946 termina de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat si de decernarea Premiul Nobel pentru literatura în 1957. Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de masina, în timp ce se întoarcea la Paris din scurta vacanta a sarbatorilor de iarna, de la ski.

Omul revoltat

Omul camusian, asa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la începutul Primului Razboi Mondial, are douazeci de ani cînd vine la putere nazismul, îsi continua educatia, confruntîndu-se cu Razboiul civil din Spania, cu cel de-al doilea razboi mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic.

A avut, deci, poate premisele ca sa adere la nihilismele epocii. A acceptat, însa, sa faureasca o arta de a trai în timpuri de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei în fata mortii.

Universul operei sale filozofico-literare

Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic îl ofera prin intermediul în principal a doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata a negat aceasta contributie.

Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrînd în ansamblu raportul dintre solitar si solidar în umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – "soarele si umbra unui suflet mediteranean".

Volumele sale de povestiri Reversul si Fata, Exilul si împaratia contin în forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipe tematica romanelor.

Moartea fericita este varianta initiala a Strainului (1942), caruia i-au urmat alte doua romane Ciuma (1946) si Caderea (1956), ce propuneau doua atitudini existentiale numite explicit si în eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.

Pisele de teatru Caligula (1938), Neîntelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza dramturgia camusiana care reia în forma dramatizata idei din romane si eseuri.

Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid într-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta "neîntelegere" ia act strainul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.

Filosoful existentialist

Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate în eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat).

Scoala filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existentialismului, în sensul etimologic al cuvîntului, sens pe care îl precizeaza si Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenta (ex-sistere) înseamna, într-adevar, «a fi situat în afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrainari".

Primul sau eseu urmeaza, la interval de numai un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rau al spiritului", Camus gaseste ca ratiunea prezentei acestuia în existenta este "contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii".

"Nu poate fi dragoste de a trai fara disperare de a fi" – crede eseistul, si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gândirea veacului: "omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea.

Ca si în cazul unor filozofi ca Blaise Pascal, Lev Sestov sau Karl Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curînd, într-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, în care totusi "trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit".

Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reînnoita a dictonului cartezian: "ma revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul. Ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care îl socializeaza pe Sisif:

"Daca avem constiinta neamului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfârsitul si nu ne putem opri aici. În afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascându-se ceva ce îl depaseste."

La limita dintre glossa si poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care îi este permisa, în situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta împotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atât în existenta, cât si în arta: "… arta este o manifestare care exalta si neaga în acelasi timp".

Romanele lui Camus

Romanele autorului francez propun un continut problematic (Strainul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Caderea) si sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul raului - Ciuma).

Meursault, protagonistul primului roman publicat, L`Etranger, ucide un om în timpul unei încaierari. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivatie acceptata nici de aparare, nici de acuzare, el asista în timpul procesului la deformarea realitatii de catre ambele parti, care admit ca proba concludenta faptul ca eroul nu a plâns la moartea mamei sale.

Rememorându-si existenta, Meursault are sentimentul ca traieste o farsa si ca absurdul i-a întins o cursa din care nu are cum sa iasa decât condamnat, deoarece gloantele trase în arab au fost "bataile în poarta nenorocirii".

Un alt "strain" este si personajul romanului Caderea, care nu se sustine prin epic, ci tocmai prin semnificatiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a carui specialitate au fost cauzele nobile si a carui conduita s-a desfasurat exemplar, pâna când, într-o seara, a vazut o femeie aruncându-se în apele Senei si el nu a facut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea.

Acest moment îl transforma în judecator al Sinelui, iar textul, integrând posibile ecouri dostoievskiene (din Însemnari din subterana) sau ecouri din William Faulkner (din Recviem pentru o calugarita), construieste un monolog în care singura voce a cartii se acuza si se destrama în fata unui narator imaginar, ce îi potenteaza sentimentul exilului.

Prozatorul pare sa nu acorde eroilor sai sansa de a iesi din absurd, înstrainare si vinovatie nici macar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat si terapeutic. Doar romanul Ciuma refuza ideea agoniei perpetue, întrezarind o solutie temporara pentru umanitate: lupta.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie